Ovidiu Anton and Alexandru Bălăşescu

Miroase a paradis. Über damals, jetzt und die Freiheit

Eröffnung: Donnerstag, 12. Januar 2017, 18.00 Uhr
Austellung bis 4. März 2017

Zwei Hunde, zwei Städte, zwei Stimmen: eine männlich, eine weiblich. „Miroase a paradis“, das dogumentary von Ovidiu Anton und Alexandru Bălăşescu, präsentiert eine einfache und übersichtliche Versuchsanordnung: Ein Straßenköter aus Bukarest, der Metropole, die lange Zeit als Stadt der streunenden Hunde bekannt war,  wird nach Wien adoptiert und unter den Bedingungen eines zivilisatorisch und bürokratisch geregelten Umgangs mit Tieren domestiziert. Die parallel montierte Gegengeschichte ist jene einer Hündin aus Wien, die mit ihren Besitzern in die rumänische Hauptstadt kommt, dort entweicht und im urbanen Dschungel des postsozialistischen Milieus mit seinen Verrohungs- und Verwilderungstendenzen Schritt für Schritt die Lebensform eines freilaufenden Tieres ohne Anbindung an menschliche Schutz- und Ernährungsfunktionen erlernt.

Diese Geschichte wird von den Tieren aus ihrer Perspektive erzählt und mit  Kommentaren, Apercus und philosophischen Spekulationen über das Zusammenleben von Hund und Mensch und über Themen wie Exil, Migration, Stadtplanung und politische Machtverhältnisse ausgestattet.

Anthropomorphisierung als Verfremdungseffekt, aber auch als künstlerischer Versuch, die Grenze zwischen Mensch und Tier aufzulösen und eine Form des Miteinander zu insinuieren, die auf Enthierarchisierung des Verhältnisses zielt. Durchaus im Sinne von Jacques Derrida, der in der Tierphilosophie seiner letzten Lebensjahre die in der philosophischen Tradition verankerte logozentrische Herrschaftsposition des Menschen, die dessen potentielle Animalität auslöschen will, in Frage stellt. Derrida versucht diese Grenzlinie zwischen Menschenwelt und Tierreich, die mal als Schutzwall, mal als Abgrund das eine vom anderen trennt, ausfransen zu lassen, sie zu verfalten und zu vervielfachen und solcherart einen Interferenzbezirk zwischen Tier- und Menschenwelt zu eröffnen. „Miroase a paradis“ siedelt sich genau in dieser Twilight Zone an, wo Tiere zu sprechen beginnen – Animot, die  Tiere als Wort – und Menschen als Tierhalter verstummen. Entfesselte Handkameras folgen den Hunden auf ihren Routinen, die im Falle von Wien vom Menschen vorgegeben werden, im Falle von Bukarest jedoch selbstgewählt sind. Reterritorialiserung versus Deterritorialisierung.  Die Stimmen verbinden sich mit der Bewegung, ohne mit ihr eins zu werden und stellen im Rahmen einer Dialektik von Domestizierung und Auswilderung Fragen nach der existentiellen Geworfenheit, der transzendentalen Behaustheit und nach den Bedingungen der Freiheit. Am Ende stellt sich die unangenehme Erkenntnis ein, dass Janis Joplin vielleicht doch recht hatte: „Freedom`s just another word for nothing left to lose.“.

 


Smells like paradise

Two dogs, two cities, two voices: one male, one female.“Smells like paradise“, the ‚dogumentary‘ by Ovidiu Anton and Alexandru Bălăşescu, presents a simple and clear experimental set-up: a mongrel from Bucharest, the metropolis which was for a long time known as the city of stray dogs, was adopted in Vienna and domesticated under the conditions of a civilizing and bureaucratically regulated contact with animals. The parallel mounted opposite story is that of a bitch from Vienna who comes to the Romanian capital with her owners, runs away, and there, in the urban jungle of the post-socialist milieu, step by step learns the way of life of a free-roaming animal with no connection to human functions of protection and feeding.

These stories are told from the perspective of the animals, and are provided with commentaries, aperçus, and philosophical speculations regarding the coexistence of dog and man and themes such as exile, migration, urban planning and political power structures.

Anthropomorphisation as distancing effect, but also as artistic attempt to dissolve the boundary between man and animal and to insinuate a form of coexistence that aims to end the hierarchy of the relationship. This is completely in accordance with the work of Jacques Derrida, who devoted the final years of his life to animal philosophy; he questioned the logocentric controlling position of humans - who want to erase their potential animality -  which is anchored in the philosophical tradition. Derrida attempts to let this borderline between human world and animal realm become frayed, a border which separates the one from the other sometimes as rampart, sometimes as abyss; he attempts to fold it, to multiply it, and in this manner to establish a zone of interference between animal- and human world. „Miroase a paradis“ locates itself precisely in this twilight zone, where animals begin to speak - animot, the animals as word - and mankind, as animal owner, becomes mute. Unleashed hand cameras follow the dogs on their routines, which in the case of Vienna are predetermined by people, in the case of Bucharest are however self-chosen. Re-territorialisation versus de-territorialisation. The voices combine with the movement without becoming one with it; they pose questions, in the framework of a dialectic of domestication and returning to the wild, regarding existential ‚thrownness‘, transcendental dwelling and the conditions of freedom. In the end, the uncomfortable realisation ensues that perhaps Janis Joplin was right after all: „Freedom‘s just another word for nothing left to lose.“



Miroase a paradis

„Doi câini, două orașe, două voci: una masculină și una feminină. Filmul Miroase a paradis realizat de Ovidiu Anton și Alexandru Bălăşescu încearcă prezentarea unui simplu și clar experiment: un maidanez din București – metropolă care a fost cunoscută ca un teritoriu al câinilor vagabonzi – este adoptat în Viena unde va fi domesticit în condiții civilizat-birocratice privitoare la tratamentul animalelor. Povestea prezentată în paralel este a unei cățele care ajunge cu proprietarii săi în capitala română, unde scapă de aceştia și este expusă junglei urbane cu manierele ei sălbatice și necruțătoare ale subculturii postsocialiste şi preia treptat obiceiurile acesteia, acomodându-se încetul cu încetul la viața fără stăpân și fără siguranța hranei oferite de acesta.
 
Povestea este prezentată din perspectiva celor doi câini care oferă comentarii, observații, speculații filosofice pe teme cum ar fi: conviețuirea om-câine, exilul, urbanismul, migraţia sau ierarhiile sociale şi relaţiile de putere.

Antropomorfizarea e voit aleasă ca mijloc de exprimare, încercarea artistică de ștergere a granițelor om-animal având ca scop înlesnirea anulării unei ierarhii în relație. Toate acestea sunt în spiritul filosofiei din ultimii ani de creaţie a lui Jacques Derrida, care propune filosofia animalică pentru a pune sub semnul întrebării logocentrismul uman ca metodă de poziţionare ierarhică ce urmăreşte să desfiinţeze propria animalitate. Derrida încearcă să estompeze linia de demarcație dintre lumea umană și regnul animal – abisurile dintre ele ce servesc ca zid de apărare – pentru a putea crea apoi suprafețe multiple sau diferențiate ce se pot suprapune sau pot interfera. Miroase a paradis ocupă exact acest loc între lumi crepusculare în care animalele încep să grăiască. Animot, adică animalul, devine cuvântător, pe când omul-stăpân amuțește. Camerele video portabile urmăresc câinii în rutina lor: în Viena este stabilită de oameni, pe când în Bucureşti este determinată pe cont propriu. Deteritorializare contra reteritorializare. Sonorul, vocile sunt strâns legate de acțiune dar nu se confundă cu ea dând astfel un cadru dialectic: domesticire versus sălbăticire, transcendența adăpost – neadăpost și marea întrebare existențială: condiția libertății. În final se ajunge la neplăcuta revelație cum că Janis Joplin ar putea avea dreptate: „Freedom’s just another word for nothing left to lose“.

 

 

Thomas Miessgang, 2016